Istoric

Istoria penitenciarelor din România (scurt istoric al sistemului penitenciar românesc), nu există mărturii în scris despre sistemul juridic şi aplicarea pedepselor în Dacia antică. În schimb, găsim referiri la cultura şi civilizaţia din Dacia, care permite să tragem concluzia că atât sistemul juridic, cât şi aplicarea pedepselor au funcţionat în limitele orânduirii sociale care a dominat legea geto-dacă. Timp de secole, legislaţia bizantină a influenţat legislaţia din voievodatele româneşti, care până în secolul al XVI-lea a funcţionat în toate cele trei provincii sub titulatura de „lus Valachicum” sau „Legea Românească”. Aceasta se compunea din elemente geto-dacice, peste care s-a suprapus dreptul romano-bizantin şi căruia i s-au adăugat elemente ale dreptului popoarelor migratoare care au fost asimilate de băştinaşi, constituite în legea nescrisă a poporului sau “datina poporului”.

În anul 1380 se fac primele menţiuni despre Ocna Trotuşului, ocnele fiind exploatări ale minelor subterane de sare. unde forţa de muncă o constituiau .ocnaşii” – de regulă cei condamnaţi pentru tâlhărie, omoruri etc. Tehnica era simplă, cel condamnat era coborât în ocnă şi nu mai era scos decât când îşi termina pedeapsa. Pentru boieri şi nobili, pedeapsa o constituia închiderea în mănăstire.

Una dintre cele mai vechi mănăstiri ce a servit acestui scop este Mănăstirea Snagovului, zidită. în apropierea Bucureştiului, de Vlad Ţepeş în secolul al XlV-lea, folosită de aprigul domnitor pentru adversarii politici. Până în secolul al XlV-lea, penitenciare erau aşa-numitele, “gropniţe” şi “saline”, în care întemniţaţii erau supuşi la suferinţe ce nu pot fi imaginate.

în secolul al XVI-lea se găsesc primele menţiuni cu privire la pedeapsa amenzii, aplicată pentru cele mai varii vini. chiar pentru furt şi ucidere, caz în care amenda se numea „despăgubind’. începând cu secolul al XVII-lea, informaţiile cu privire la starea închisorilor din cele două provincii – Moldova şi Ţara Românească – se înmulţesc. închisorile din acea perioadă erau mai mult improvizaţii (case părăsite, beciurile curţilor, ocne), unde infractorii erau aruncaţi fără nicio socoteală, lipsiţi de cea mai elementară igienă. Deşi odată cu alcătuirea Pravilei lui Vasile Lupu şi a lui Matei Ba-sarab s-a adus o oarecare reglementare în aplicarea pedepselor, obiceiul locului era mai puternic decât legea, iar voinţa domnului rămânea atotstăpânitoare. căci putea să omoare fără nicio judecată.

Informaţii despre începuturile şi modul de organizare ale penitenciarelor din Ardeal provin din lucrarea „Privaţiuni de libertate în feudalism în Ungaria”. Conform acesteia, construirea de închisori la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea a cunoscut un avânt, ca urmare a intensificării stării de revoltă a populaţiei româneşti împotriva celor care îi deposedaseră de pământ. La cererea nobililor maghiari, au fost construite închisori în toate capitalele judeţelor transilvănene. Ca o caracteristică, aproape toate penitenciarele din Ardeal au fost construite în formă de M. iniţiala Măriei Tereza, care a adoptat acelaşi tip de construcţie pentru toate penitenciarele din Imperiul Austro-Ungar.

În anul 1788 în Transilvania, aflată sub cârmuire austro-ungară, se aplicau prevederile parag. 61 al Procedurii penale promulgate de împăratul losef al ll-lea, care menţiona ca „fiecare temniţă să fie curată, uscată, să aibă văzduh şi lumină şi aşa alcătuită ca sănătatea robului (deţinutului) să nu fie pusă în primejdie”. Aflate sub stăpânire austro-ungară, oraşele din Transilvania, spre deosebire de cele din Moldova şi Ţara Românească, au beneficiat de construcţii speciale care serveau ca închisori,

ridicate în bună parte în timpul domniei Măriei Tereza (1740-1780) şi a lui losef al ll-lea, fiul ei, care din 1765 i se asociază la tron.

Odată cu începutul secolului al XVIII-lea, se poate vorbi despre o adevărată evoluţie a regimului penitenciar, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. în anul 1790, în Ţările Române. Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) porunceşte ca femeile să nu mai fie închise în comun cu bărbaţii, specificând că. atunci când. din cauza localului, nu se poate aplica această măsură, să fie închise la un om de ispravă, căsătorit.

În anul 1802 se constată o creştere a interesului acordat de împuterniciţii vremii problemei închisorilor. Se construiesc clădiri noi şi se amenajează, pe lângă fiecare puşcărie, câte o infirmerie. Domnitorul Mihail Şuţu, care a domnit concomitent în Ţara Românească şi în Moldova în perioada 1783-1802, cere să i se raporteze săptămânal situaţia celor închişi, cu arătarea cauzelor pentru care au fost condamnaţi. De asemenea, a hotărât să folosească deţinuţii la lucrările publice. în scopul creşterii calităţii hranei.

Apariţia în 1831 a Regulamentelor Organice în Ţara Românească şi Moldova, care conţineau prevederi similare, a însemnat un pas înainte şi în direcţia regimului executării pedepsei, menţionând faptul că -stăpânirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci şi curate, întrucât sănătatea celor închişi trebuie să nu fie afectată în niciun fel, iar hrana acestora, îmbrăcămintea, luminarea şi lemnele de foc se vor cumpăra din suma hotărâtă pentru acestea”. Regulamentul Organic din anul 1834 dispunea în art. 360: „Stăpânirea va avea grijă ca închisorile să fi nu numai sigure, ci şi curate, astfel încât sănătatea celor incluşi să nu se vatăme nicicum, hrana acestora. îmbrăcămintea şi lemnele de foc se vor cumpăra din suma hotărâtă spre aceasta la capătul finansului”.

Tot în această perioadă, după modelul Europei, s-a pus pentru prima dată problema separării deţinuţilor după sex. după gradul de vinovăţie, precum şi a diferenţierii preventivilor de condamnaţi. Promotorul noului sistem a fost domnitorul Grigore Ghica.

Odată cu Unirea din 1859 dintre Ţara Românească şi Moldova, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a întreprins o serie de măsuri de reformă, inclusiv în domeniul închisorilor. Astfel, începând cu data de 1 octombrie 1862, Administraţia Temniţelor a fost desfiinţată, sistemul penitenciar din Moldova a început să fie aplicat şi în Muntenia şi a fost aprobat Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor şi cele de binefacere din România. Regimul instituit prin acest regulament a funcţionat 12 ani, până când domnitorul Carol I a elaborat Legea închisorilor din 1 februarie 1874. bazată pe sistemul mixt şi pe înfiinţarea de închisori pentru minori.

în anul 1851 se redactează regulamentul închisorii din laşi. care conţine prima dispoziţie din sistemul românesc de drept prin care sunt oprite insulta şi bătaia arestaţilor. De asemenea, Anastase Panu. în acea perioadă director al Ministerului Justiţiei, redactează regulamentul închisorii din Târgu Ocna. Acesta deschide epoca legislaţiei moderne în materia executării pedepselor privative de libertate, prin implementarea regimului de detenţie „auburnian” şi introducerea primelor reglementări cu privire la educaţia morală a deţinuţilor, care urma să se facă pe calea educaţiei religioase şi prin obligaţia impusă arestaţilor de a învăţa o meserie.

Anul 1874 a marcat apariţia Regulamentului asupra regimului închisorilor, care a guvernat regimul executării pedepselor până în 1930. a instituit în penitenciare regimul de izolare celulară noaptea şi lucru în comun ziua. preluând astfel elemente din regimul de detenţie „auburnian”.Regulamentul general pentru penitenciarele centrale din 24 mai 1874 stipulează, „ca elemente ale acţiunii de îndreptare socială, folosirea la muncă fără excepţie, proporţional cu etatea, puterea şi sexul fiecăruia, învăţarea unei meserii, lectura cărţilor religioase şi învăţatul, cititul după abecedar”. Ideea vremii, atât la nivel european, cât şi la noi, era că asprimea pedepsei este de natură a-l determina pe cel pedepsit să nu mai repete fapta. Acest regulament poate fi comparat cu Legea belgiană din 1870 şi cu Legea franceză din 1875. prezentând chiar unele avantaje faţă de ele. Potrivit prevederilor Legii din 1874, închisorile se împărţeau în închisori de prevenţie şi închisori de osândă, care, la rândul lor. erau de mai multe categorii, şi anume: închisori corecţionale. de muncă silnică, de recluziune şi de detenţiune. Deşi penitenciarele ar fi trebuit să se reorganizeze conform prevederilor legii, în realitate, închisorile au rămas la regimul primitiv al ţinerii în comun.

in iulie 1929 a apărut Legea pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie, moment legislativ deosebit, care a fost apreciat în mod pozitiv şi pe plan internaţional. Congresul Comisiei Internaţionale Penale şi Penitenciare, care a avut loc la Praga în anul 1930, şi-a însuşit principii de executare a pedepsei pe care România le adoptase cu un an înainte, iar o parte din acestea se regăsesc şi în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de O.N.U. în anul 1955.

La 1 ianuarie 1930 intră în vigoare Legea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie adoptată în 1929. Legea din 1929 păstrează în general prevederile Legii din 1874, îmbunătăţindu-le şi instituind sistemul progresiv englez, prin reglementarea a trei faze în pregătirea condamnatului pentru a fi redat vieţii libere, şi anume:

  • izolarea individuală, aplicată în raport cu condamnarea, fără a depăşi 3 ani pentru recidivişti;

  • faza de ţinere în comun pe timpul zilei şi izolare noaptea:

  • colonia de muncă. în care condamnaţii munceau în comun şi erau cazaţi, pe timpul nopţii, în dormitoare comune.

La 21 aprilie 1938 apare Regulamentul asupra regimului de executare a pedepselor, una dintre cele mai evoluate reglementări europene în materie din acea perioadă. Ideea recuperării sociale a condamnaţilor era puternic conturată şi bine reglementată într-un titlu separat – „Măsuri de educaţie”.Având în vedere că acest regulament prelua şi dezvolta prevederile Legii privind organizarea penitenciarelor din 1929, se poate afirma că, înainte cu un sfert de secol de apariţia Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (ONU, 3 august 1955), România dispunea de o legislaţie în domeniul penitenciar care conţinea prevederi privind recuperarea socială la nivelul acestor recomandări internaţionale ulterioare.

Al Doilea Război Mondial a însemnat şi pentru sistemul penitenciar, ca de altfel pentru întregul popor român, un şir de privaţiuni şi pierderi materiale. Pe fondul dezordinilor sociale provocate de mişcarea legionară, în noaptea 27-28 noiembrie 1940, echipele morţii au împuşcat la Jilava numeroşi oameni politici, printre care şi generalul Gheorghe Argeşeanu, profesorul Victor lamandi şi Mihail Moruzov.

in 1944, victoria aliaţilor a determinat intrarea României în zona de influenţă a Rusiei staliniste, fapt ce a constituit punctul de plecare al unei rupturi pe termen lung de concepţiile moderne referitoare la executarea pedepselor. în acea perioadă, acest lucru s-a concretizat prin schimbarea personalului de conducere, compromiterea personalului de specialitate, precum şi într-un regres vizibil în aplicarea tratamentului penitenciar. După lovitura de stat din 23 august 1944 şi arestarea mareşalului Ion Antonescu, primul act politic realizat de Regele Mihai şi Guvernul condus de Constantin Sânătescu a fost Decretul legal de amnistie generală, prin care au fost amnistiate toate infracţiunile comise după data de 1 ianuarie 1918, însoţit de Decretul-lege nr. 442, care desfiinţa toate lagărele. în şedinţa Consiliului de Miniştri din 1 noiembrie 1944 a fost adoptat Regulamentul pentru înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de internare, care împărţea internaţii în trei clase. Cei aflaţi în primele două erau obligaţi să plătească suma de 10.000 de lei. pentru care asigurau patul şi lenjeria necesară, acestea rămânând după punerea în libertate în proprietatea centrului.

începând cu 23 august 1944 şi până în 1964. putem vorbi de detenţia politică din România. Seria arestărilor şi inculpărilor celor vinovaţi pentru „crime de război şi dezastrul economiei naţionale” a început cu arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a grupului său. Mergând pe această linie influenţată de legislaţia sovietică, apare în anul 1948 articolul „Reeducarea deţinuţilor, una dintre sarcinile de bază ale penitenciarelor”, publicat în august 1948 în revista „Probleme penitenciare”. în care se menţiona că reeducarea nu se poate realiza atât timp „cât deţinuţii politici, cei mai odioşi duşmani ai clasei muncitoare şi ai Republicii, nu vor fi trataţi cu acea justă ură de clasă şi atât timp cât adaptarea morală şi pregătirea deţinuţilor de drept comun, victime ale fostei societăţi burghezo-moşiereşti bazate pe exploatare, va fi neglijată”.

între anii 1952-1955 se redactează Regulamentul pentnj aplicarea regimului penitenciar şi Regulamentul privind primirea, deţinerea, paza şi regimul deţinuţilor, aprobate prin ordinul ministrului de interne, prin care penitenciarului i se rezervase, atât conceptual, cât şi practic, numai misiunea de constrângere şi chiar înlăturare fizică a unor categorii de persoane. Prin H.C.M. nr. 1554/1952 s-a aprobat înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă. în anii 1950 s-au deschis şi lucrări de mare amploare pentru economia românească: Canalul Dunăre – Marea Neagră, complexul hidroenergetic de la Bicaz. sistemele de irigaţii din Dobrogea. Aceste lucrări au fost începute şi finalizate în mare parte cu ajutorul instituţiei penitenciare, care a pus la dispoziţia beneficiarilor forţa de muncă specială.

Pregătind marea amnistie a deţinuţilor politici din 1964. Regulamentul privind aplicarea regimului în locurile de deţinere, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 4045/1962, prevede că în cadrul regimului de executare a pedepselor privative de libertate se subscriu: folosirea la muncă, respectarea disciplinei, acţiunea cultural-educativă, stimularea şi recompensarea. Prin organizarea acestor activităţi s-a asigurat readaptarea la pulsul social a celor care au fost amnistiaţi în 1964.

In anul 1969. la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, se elaborează proiectele a două acte normative care. ulterior, vor deveni Legea nr. 23/1969 şi Regulamentul de aplicare a acesteia, aprobat prin H.C.M. nr. 2282/1969. la care s-au avut în vedere atât experienţa românească dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi recomandările cuprinse în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de O.N.U. în 1955, cu o singură excepţie, asistenţa morală şi religioasă.

Un alt aspect important de reţinut este faptul că, la data de 18 noiembrie 1969, se adoptă Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor, dar şi Regulamentul de punere în aplicare, finalizând cu Legea nr. 276/2006. Actele normative au dezvoltat o concepţie românească privindresocializarea deţinuţilor, bazată pe participarea la activităţi productive, în condiţii similare cu cele din economie, pe completarea studiilor generale şi alfabetizarea neştiutorilor de carte, pe calificarea intr-o meserie, pe diversificarea continuă a gamei de activităţi cultural-educative. vizând accesul

nemijlocit la informaţia socială şi înlesnirea legăturilor cu familia, precum şi stimularea şi recompensarea celor care sunt stăruitori în muncă şi dau dovezi temeinice de îndreptare. Totodată, s-au fundamentat şi s-au aplicat, potrivit acelor vremuri, principiul cunoaşterii personalităţii deţinutului şi tratamentul penitenciar corespunzător profilului său.

Prima atestare ca loc de deţinere a Penitenciarului Aiuddatează din anul 1786. între anii 1839-1849 a funcţionat ca închisoare pe lângă Tribunalul din Aiud. iar în urma evenimentelor din zbuciumatul an 1848, în ianuarie 1849, cu ocazia ocupării oraşului de către trupele austriece, tribunalul şi închisoarea au fost incendiate. în 1857 se înfiinţează o nouă închisoare, iar amenajarea acesteia se termină în anul 1860.

În perioada 1873-1880, penitenciarul funcţionează ca închisoare-tribunal, destinată executării pedepselor grave, atât de către bărbaţi, cât şi de către femei, urmare a condamnărilor aplicate de instanţele din judeţ. începând cu data de 1 septembrie 1880, penitenciarul este declarat închisoare districtuală. în aceste condiţii, se va construi un nou edificiu, iar noul corp de clădire va purta numele (cunoscut şi astăzi) de „Zarea” (1881-1882). în perioada 1889-1892 a fost construit pavilionul „Celularul nou”, corpul principal de clădire cuprinzând 312 celule. în intervalul 1892-1929, Penitenciarul Aiud a fost clasificat „penitenciar regesc”, apoi judeţean şi în final penitenciar directorial clasa I, fiind subordonat iniţial Directoratului General al Justiţiei din Transilvania, cu sediul la Cluj, ulterior Direcţiei Generale a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

Arhitectura penitenciarului este destul de eterogenă, clădirea principală „Celularul nou”, construită în stil victorian, fiind singura clădire destinată deţinerii care este etajată, celelalte două corpuri de clădire „Zarea” şi secţiile V şi VI sunt construite în stilul caracteristic al cazărmilor vremii.

Penitenciarul Aiud este un penitenciar cu regim de maximă siguranţă. Capacitatea legală de cazare este de 1.634 de locuri, distribuite în 202 camere de deţinere. în actualul context socio-economic. profilul iniţial al unităţii (nerecidivişti cu pedepse peste 10 ani) nu a mai putut fi respectat, astfel că aici se execută pedepse ce merg până la detenţia pe viaţă.

Începând cu anul 2001, penitenciarul se află într-un profund proces de refacere; astfel, în perioada 2001 -2002, a fost refăcută împrejmuirea exterioară – s-a refăcut complet zidul de protecţie, s-au înlocuit foişoarele de pază etc. Din anul 2002, clădirea principală, aşa-numitul „celular”, se află în proces de reparaţie capitală şi modernizare, două dintre aripile clădirii (scurtele) au fost finalizate şi date în folosinţă în cursul anului 2006. corpul principal de clădire (lungă) se află încă în lucru. în urma acestui program de reparaţii capitale şi modernizări, vor creşte semnificativ condiţiile de detenţie pentru deţinuţi. Noua clădire dispune de camere de deţinere cu grupuri sanitare distincte, săli şi cluburi pentru activităţile de reintegrare socială, sala de mese situată la mansarda clădirii şi, nu în ultimul rând, dispozitive modeme de pază şi supraveghere.

în scopul resocializării deţinuţilor, al sporirii şanselor de reintegrare socială, pentru menţinerea tonusului fizic şi psihic, se desfăşoară o serie de activităţi semnificative în acest sens, ce merg de la asistenţa psihosocială, moral-religioasă (din partea cultelor: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, neoprotestant, reformat), la alfabetizare, şcolarizare, calificare şi recalificare profesională. în acest sens. penitenciarul dispune de spaţii adecvate: şcoală, biserică, cluburi, bibliotecă, terenuri de sport. Practic, activitatea socio-economică a unui mic oraş este reprodusă fidel într-un penitenciar, principalii protagonişti fiind, pe de o parte, cadrele, iar. pe de altă parte, deţinuţii.